D____ CIOBANESCUL CARPATIN

Câinii de rasă Ciobănesc Românesc Carpatin - istoric şi evoluţie

ARTICOL DE VASILE TURCULET
Zootehnie,04 Feb 2011 - 16:00,0 comentarii
În prag de iarnă 1984-1985. Câini ciobăneşti autohtoni: Iancu (stânga), Aluna ...
Toate popoarele cu tradiţii în păstorit şi-au selecţionat de-a lungul secolelor câinii proprii, necesari acestei activităţi



Astfel, şi crescătorii români au selecţionat, dintre infinitele varietăţi de câini folosiţi la stână, pe aceia consideraţi mai valoroşi, în sensul că erau mai eficienţi. Exemplarele apreciate puteau fi, desigur, unicate din punct de vedere fenotipic, dar puteau face parte dintr-un efectiv relativ omogen de asemenea câini.

Crescătorii români documentaţi şi cu idei novatoare, au înţeles, încă din anii 1920, necesitatea omologării acelor câini ciobăneşti autohtoni, care reprezentau o rasă, prin omogenitatea caracterelor, o rasă în forma sa primară, dar care trebuia să fie, în acelaşi timp, reprezentativă pentru întreg teritoriul românesc.



Societăţi de profil

Prin desfăşurarea unei activităţi individuale sau realizând diverse colaborări, anumite demersuri ale crescătorilor au condus la înfiinţarea unor organizaţii de profil, dintre care trebuie amintite "Societatea pentru îmbunătăţirea rasei canine din România" şi "Asociaţia proprietarilor de câini de rasă din România", organizaţii care aveau înscris în statutul lor, printre altele, şi "asigurarea bunei selecţiuni a câinelui românesc naţional".

Oprindu-ne puţin asupra formulării dezideratului propus la aceea vreme, s-ar putea crede, la prima vedere, că a fost folosit un pleonasm în caracterizarea câinelui autohton, prin alăturarea succesivă şi imediată a cuvintelor "românesc" şi "naţional", al căror înţeles pare a fi identic, dacă facem aceste precizări din interiorul graniţelor româneşti.

În realitate însă, această formulare, întâlnită şi în alte referiri de acest gen, era folosită deliberat, în scopul accentuării caracterului autohton - românesc, şi al caracterului reprezentativ pentru întreaga naţiune română - naţional, al câinelui la care se făcea referire.

Potrivit precizărilor scrise în "Revista ştiinţelor veterinare", nr. 2 din februarie 1934, eforturile mari în această direcţie au fost depuse de "Societatea pentru îmbunătăţirea rasei canine din România" încă din anul 1928, prin concursuri, premii, reclame, reuşind să obţină, dacă nu rezultate hotărâtoare, cel puţin să trezească, deocamdată, interesul marelui public şi al proprietarilor crescători în special, asupra câinelui ciobănesc românesc, după cum menţionează Dr. G. Rădulescu Calafat.



Primul standard pentru "cânele ciobănesc român"

Fiind considerată o problemă suficient de importantă şi de către Institutul Naţional Zootehnic, acesta şi-a înscris în programul său, începând cu anul 1931, "crearea câinelui nostru ciobănesc naţional", adică depistarea şi stabilirea tipului celui mai reprezentativ al câinelui nostru românesc, ciobănesc şi, în acelaşi timp, naţional, precizare făcută în articolul "Câinele ciobănesc român", publicat în revista "Carpaţii" nr. 6 din 1937, de către Dr. G. Moldoveanu de la Institutul Naţional Zootehnic.

Pe baza studiului realizat asupra câinilor ciobăneşti româneşti existenţi în acea vreme, Institutul Naţional Zootehnic ajunge la concluzia că cel mai reprezentativ tip de câine ciobănesc românesc este derivat din ramura de câini preistorici denumită "Canis matris optime", despre care se precizează că "a trăit prin epoca bronzului şi este considerat strămoş al tuturor câinilor ciobăneşti actuali".

De altfel, acelaşi Institut Naţional Zootehnic, a elaborat în 1934, primul proiect de standard pentru câinele ciobănesc românesc, şi un al doilea în 1937, din conţinutul cărora reies următoarele: "profilul nasului este drept... şi formează cu linia frunţii un unghi obuz şi abia perceptibil", care, împreună cu celelalte elemente ale capului, descrise de aceste standarde, arată, fără posibilitate de interpretare, că este vorba de un cap de tip lupoid.

În continuare, potrivit aceloraşi proiecte de standard, se precizează că portul cozii în mod obişnuit la această rasă este "în jos" sau "uşor îndoită în sabie", putând să fie şi ridicată, dar niciodată "covrig" sau "colac", ceea ce indică clar că este vorba despre o rasă de câini aparţinătoare familiei derivată din ramura "Canis familiaris matris optima".

În sprijinul aceleiaşi idei, un reputat chinolog din perioada respectivă, Mihai Moşandrei, publica în revista "Carpaţii" nr. 10 din 1937, articolul "Contribuţiuni la standardul câinelui ciobănesc român", în care precizează că, alături de câinele ciobănesc autentic, denumit "câine ciobănesc carpatin", în zonele muntoase de la noi din ţară mai există şi "zăvodul nostru", de origine molossoidă.

De aceea, autorul consideră necesar că "zăvodul nostru trebuie, prin un definitiv standard, bine deosebit de ciobăneştii carpartini, lupoizi". Tot în acelaşi articol se precizează: "iată de ce credem că la punctul I al standardului, nu ar fi de prisos să se adauge: tip lupoid".



Fotografii publicate acum 70 de ani

Odată cu textele scrise în revistele vremii, au fost publicate şi fotografiile unor câini consideraţi a fi reprezentativi pentru rasa aflată în forma sa primară de selecţie. Astfel, în "Revista ştiinţelor veterinare" nr. 2 din februarie 1934, este publicată fotografia câinelui ciobănesc, proprietatea colonelului Manolescu (premiul I la a patra Expoziţie canină de la Bucureşti, din anul 1931).

De asemenea, coperta revistei "Carpaţii" nr. 6 din iunie 1937, redă fotografia unui câine ciobănesc de Muscel, iar în interiorul revistei sunt prezentate mai multe fotografii ale unor câini aparţinători rasei descrisă în articolul "Cânele ciobănesc român", semnat de Dr. G. Moldoveanu.

În aceeaşi revistă apare, în trei ipostaze, fotografia unui alt câine ciobănesc din judeţul Muscel, precum şi fotografia unui câine despre care nu se fac comentarii, dar care este, evident, de aceeaşi rasă.

În aceeaşi ordine de idei, în revista "Carpaţii" nr. 10 din 1937, în articolul semnat de chinologul Mihai Moşandrei, este prezentată şi fotografia câinelui Haiduc, "câne ciobănesc carpatin, proprietatea dlui G. Ionescu-Brăila, provenind din munţii judeţului Argeş".

Toate argumentele amintite anterior, arată că este vorba despre un tip precis de câine ciobănesc românesc care reprezintă, în mod cert, o rasă distinctă, denumită, încă din perioada anilor 1934-1937, "carpatin".

Referitor la acest tip de câine ciobănesc românesc, însuşi marele specialist chinolog Von Stephanitz îi recunoaşte apartenenţa la teritoriile româneşti, considerându-l propriu atât zonei Dobrogea, cât şi Transilvaniei.

Aşadar, tipul de câine ciobănesc românesc evidenţiat de el ca fiind reprezentativ pentru teritoriile româneşti, cel recunoscut de crescătorii de marcă ai vremii, şi cel confirmat de către Institutul Naţional Zootehnic, prin elaborarea primului proiect de standard în 1934, este unul şi acelaşi tip de câine, respectiv câinele ciobănesc autohton, cu răspândire pe întreg teritoriul României.

Acest tip de câine a fost denumit, încă din anii 1920-1930, "câinele ciobănesc românesc naţional" şi din anii 1934-1937 "câine ciobănesc carpatin", iar descrierea rasei din ambele proiecte de standard menţionate, nu lasă nici cea mai mică posibilitate de a se crede că ar putea fi un câine de tip molossoid.



O abordare generală

În urma evenimentelor politico-sociale din anii 1940-1960 (al II-lea Război Mondial, comunizarea României etc.), preocuparea pentru promovarea câinilor de rasă ciobăneşti româneşti a cunoscut o relativă stagnare, până în anul 1974, când, în cadrul "Expo Avirom '74", au fost prezentate patru exemplare de ciobăneşti româneşti provenind din judeţul Suceava, dar care nu au fost nominalizaţi ca aparţinând unei rase anume.

Iniţiativa, aparţinând unor chinologi care nu s-au dedicat în exclusivitate acestei rase, a determinat abordarea doar la modul general, şi chiar superficial, a problematicii referitoare la câinii ciobăneşti româneşti de rasă.

Dovada o constituia însuşi modul de referire la adresa câinilor ciobăneşti româneşti care, deşi alcătuiesc o mare categorie de câini având aceeaşi utilitate (paza şi apărarea turmelor de oi sau a cirezilor de vite), se prezintă într-o infinitate de tipuri şi varietăţi, fapt care nu permite abordarea generală a "ciobănescului românesc", cum adeseori se mai exprimă şi, în prezent, unii chinologi.



Confuzii grave între câinii selecţionaţi şi cei fără rasă

Nu de puţine ori, specialişti ai chinologiei româneşti de astăzi, referindu-se la marea categorie a câinilor ciobăneşti româneşti ca la o singură rasă, în cadrul căreia disting totuşi două "varietăţi", denumite "Carpatin" şi "Mioritic", consideră că aceste "varietăţi" cuprind, într-un mod exhaustiv, întreg efectivul de câini ciobăneşti româneşti, atât selecţionaţi cât şi rezultaţi din monte întâmplătoare şi, mai ales, necunoscute.

Încă se mai fac confuzii, chiar în manifestări expoziţionale cu pretenţii, între câinii ciobăneşti fără rasă de la stână şi câinii ciobăneşti româneşti de rasă, selecţionaţi după criterii riguroase de ani şi ani de zile, şi a căror reproducere s-a realizat numai pe baza calificativelor corespunzătoare obţinute în urma arbitrajelor în expoziţii.

Din necunoaşterea specificului păstoritului de la noi şi caracterelor de rasă ale acestor câini, adeseori s-a scris sau s-a spus de la microfonul expoziţiilor că "doi ciobăneşti româneşti pot conduce o turmă de mioare", afirmaţie care constituie un mare fals, care aduce deservicii câinilor ciobăneşti româneşti de rasă, câini care au ca singură utilizare paza şi apărarea turmelor de oi şi nu "conducerea" lor, mai ales pe terenuri accidentate cum sunt cele din munţii Carpaţi.

Cu o astfel de abordare eronată, Expoziţia chinologică republicană desfăşurată în 1979 pe stadionul Republicii, în organizarea Filialei chinologice a municipiului Bucureşti, a fost deschisă printr-o paradă a "minunatului nostru câine ciobănesc", fiind "recunoscute" două "variante", denumite Mioritic şi Carpatin.